Ziua 0

30 iulie 2013. Mă trezesc de dimineață, pe la 6 și ceva din cauza unei dureri de burta… pare a fi o contracție. Aștept vreo ora să văd cum/dacă evoluează, apoi sun medicul (care sublinia la fiecare vizită sa îl sun la orice oră dacă mă deranjează ceva), iar dumnealui îmi spune “Mergeți la spital și vorbim apoi”. Stresată și adormită merg la spital și aștept cuminte să vină medicul meu (deși nu îmi spusese că va veni, ci doar să merg acolo și vorbim apoi). După vreo ora de stat pe scaun intru în camera de gardă și spun ce e cu mine. Am fost foarte surprinsă să aflu ca cei de acolo mă așteptau pentru că medicul meu îi sunase să le spună că vin și le dăduse instrucțiuni precise să nu mă lase să plec până nu l-au sunat înapoi să îi raporteze starea mea

Intru în cabinet, mă așez pe o masă și mi se pun vreo 2-3 electrozi pe burtă să măsoare contracțiile și starea copilului. Durează vreo 45 de minute. Eu sunt stresată și am impresia că ceva nu e în regulă. Cu toate astea, medicul de garda îmi spune că bebelușul are pulsul cam mic (60 bpm), dar că se reglează, deci să stau liniștită că totul e în regulă și spune că pot merge acasă. Se face ora 9 și ceva sau 10. Asistenta aude și spune “Domnul doctor a zis să îl sunăm înainte să plece doamna!” și mă roagă să mai rămân puțin. Ok, fie… Îl sună, apoi îmi zice: “Domnul doctor zice că nașteți azi.” “Cum să nasc azi? Eu sunt programată pe 5 august la cezariană. Nu mă mai doare nimic și tocmai ați spus că și copilul e ok.” “Domnul doctor este pe drum, o să vă explice dumnealui.”

Bun. 10-15 minute mai târziu ajunge medicul meu și mă întreabă de ce sunt încă acolo, de ce nu sunt pregătită pentru operație? Nu știu cum/ce să îi spun, și încerc să îi spun că nu mai am nimic. Pare să nu priceapă/audă ce zic. Intră în cabinetul de gardă, trântește, strigă, apoi iese cu o fișă în mâna și îmi spune: “Haideți sus!”. Mergem după medic. Ajungem în salon și îmi spune că vine imediat o asistentă, După vreo juma de ora vine o asistentă și îmi spune să scot hainele și să îmi pun o cămașă. Fac ce mi se spune ca un roboțel. Nici nu mai știu pe ce planetă sunt. Sunt stresată, am continuu impresia că ceva nu e în regulă, dar am încredere în medic. Mai stau vreo oră, după care vine o altă asistentă (nu sunt sigură ca e diferită, și nu îmi amintesc fețe din ziua respectivă în afara de a lui Adiță) să mă ducă la sala de operații. Ajungem într-o sala mică cu două paturi și îmi spune să mă întind că urmează să îmi pună o perfuzie. Mă uit la ceas, e ~1:30. Din ce știu eu, cu perfuzia asta o să stau o ora jumate sau două, deci încerc să mă relaxez, deși am în continuare sentimentul că ceva nu e în regulă. Nu stau nici 5 minute că se întoarce asistenta să ma ducă în sală. Acum sunt puțin panicată. Îmi scoate cămașa și mă roagă să mă așez pe marginea mesei. În spatele meu este anestezista, care îmi explică ce urmează să se întâmple. Aud tot, sunt în stare sa răspund, dar parcă sunt în altă lume. Asistenta mă întreabă de ce sunt tristă, încerc să îi explic ceva, dar apare medicul care întreabă de ce nu sunt gata și cât mai durează. Mă întind și ceilalți mă pregătesc în continuare. Medicul asistent (o doamnă blonda) încearcă sa îi pună halatul și mănușile medicului meu, dar el nu mai are răbdare și le pune singur. Mă stresez iar. Mă întreabă ceva, răspund robotic. Totul pare ok. Se tot învârtesc toți pe acolo. Deodată toți se panichează și aleargă în aceeași direcție. Medicul meu cere să vină domnul doctor X (nu îmi mai amintesc numele). Vine medicul respectiv și întreabă “de ce e așa? de când așteaptă”. I se răspunde că “membranele sunt intacte, doar ca nu mai e lichid.” Nu pricep, dar sunt sigura că o sa înțeleg mai târziu. Nu vreau să îi întrerup acum. Acum cel mai important e să își facă treaba. Simt ca mi se ia o greutate de pe burtă și presupun că au scos bebelușul. E ora 13:48. Dar de ce nu îl aud? De ce nu plânge? Eu știu că bebelușii plâng atunci când se nasc. Poate la cezariană e altfel. Încerc să ma liniștesc – dacă ar fi ceva rău medicul meu mi-ar zice. Are el grijă de Adi. Totul o să fie ok. Am încredere în medic. Apoi îl aud pe Adi cum plânge și îmi vine să mă duc să îl iau în brate, dar nu pot, desigur. Câteva secunde mai târziu medicul neonatolog mi-l aduce dezbrăcat și întoarce pe toate părțile să îl pot pupa. E perfect! Încerc să îl liniștesc, dar nu pot. Apoi îl ia și îmi zice ca trebuie dus la îmbrăcat. Apoi mă stresez iar. Copilul meu are o culoare ciudată. De ce e albastru? Și de ce nu a plâns? Se leagă câteva lucruri, dar am încredere că medicul meu îmi va spune tot imediat ce va putea. Neonatologul îl mai aduce pe Adi încă o dată, de data asta nu mai plânge și e “împachetat” într-un scutec alb. Îl mai pup o dată pe obraz și ma uit la fața lui mică și perfectă. Ce copil perfect am! Neonatologul iese pe ușa cu Adi, iar eu rămân în sală încă vreo 2 ore. Nu știu prea clar ce se întâmplă. Sunt în continuare stresată, dar parcă mai puțin decât de dimineață.

E ora 15:30. Cineva mă mută de pe o masă pe alta și apoi mă scot din sala de operații, pe un hol (care îmi pare destul de întunecat) și apoi într-un salon mare cu multe paturi separate de draperii – e secția de terapie intensivă. Mă așează pe pat și îmi explică ceva, dar nu îmi amintesc ce. Îmi amintesc că îmi era foarte frig, i-am zis asistentei și mi-a răspuns că “a fost aerul condiționat pornit în sală”. Nu pare să știe ce spune, dar nu insist. “Lasă că vine medicul și îi spun lui.” Nu știu cât timp a trecut, însă a venit medicul. Nu mi-l amintesc venind, ci doar lângă patul meu. Îmi spune că acum vine de la Adi și că totul e în regulă. Îmi explică faptul că în timpul operației s-au panicat pentru ca au observat că Adi avea cordonul de 4 ori în jurul gâtului (la ecografie sau văzut doar 3) și ca asta nu e bine pentru bebeluș și trebuie desfăcut foarte repede. Apoi Adi nu respira și a trebuit să i se facă un fel de resuscitare și respirație artificială 2 minute 43 sec. Deși ar trebui să fui panicată, din nu-știu-ce motiv sunt foarte relaxată, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Apoi îi spun că mi-e frig și îmi spune că e din cauză că am pierdut foarte mult sânge, dar că totul va fi ok. Am încredere în medic. Cât am stat la terapie medicul a venit destul de des să vadă ce fac (sau așa mi s-a părut – sper că nu deliram și vorbeam singura. Nu mi-a zis nimeni ca aș fi vorbit singură). De fiecare dată mă tot certa ca aveam un sac cu nisip pe burtă (cu toate că nu eu îl puneam acolo, ci asistentele) până când l-a luat și l-a dat unei asistente, spunând că nu îmi mai trebuie.  Ultimil lucru pe care mi-l amintesc din ziua asta e faptul ca o asistentă a venit și mi-a dat o pastilă mică, albă și a zis să o înghit. Eu, robotică fac ce mi se spune. O alta mamă de alături întreabă: “Ce pastilă e asta?” “O să va ajute să va mai liniștiți”, răspunde asistenta. Apoi s-a rupt filmul. Nu știu cât era ceasul. Următoarea amintire e a doua zi dimineața la 6:15.

Ziua 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *