Nişte ciudaţi

Suntem cu toții nişte ciudaţi. Dacă Doamne fereşte ai îndrăznit să nu respecți codul nescris primeşti cuțite în loc de priviri. Şi insistă observatorul fie până reacționezi, fie până când consideră ca te-a analizat destul. Sunt cazuri în care te şi atenționează ca eşti îmbrăcat în tricou în jumatea iernii. Şi nu pentru că i-ar păsa cuiva de sănătatea ta ci pentru că “iarna nu trebuie să te îmbraci aşa. Iarna te îmbraci gros şi te înfofoleşti bine”.

Cum răspunzi unui astfel de om? Eu nu i-aş răspunde. L-aş lăsa să vorbească singur.

Nişte ciudaţi

Noroc și știință

Am scris într-un post anterior despre ziua în care s-a născut Adrian. Pentru că lucrurile nu au fost ușoare atunci, l-am ținut în brațe de-abia doua zile mai târziu. În timpul ăsta mergeam la geamul mare de la camera bebelușilor și doar mă uitam la el… de la distanță. Deja îmi intrase în cap că nu o sa îl pot alăpta pentru ca “trecuse timpul”, pentru că “e născut prin cezariană”, și alte asemenea motive pe care le auzeam de la alte mame proaspete ori experimentate sau chiar asistente. Îmi amintesc foarte clar că asistentele îmi tot aduceau în salon un ceai de stimulare a lactației pe care nu reușeam sa îl beau pentru că mie îmi era “sete de apă”. Apoi, la una din vizite medicul mă întreabă: “De ce aveți atâta ceai pe aici?” eu ridic din umeri și spun ca l-au adus asistentele, iar el continuă: “Să nu beți ceai! Doar apă și doar când vă e sete. Aveți lapte?” Ridic din umeri iar. “Cum nu știți? Nu v-au adus copilul?” “Nu”, zic eu, “trebuie sa stea la oxigen…” “Am înțeles. Dar mergeți la pompă. Trebuie sa scoateți laptele să îi dați copilului. Nu vă speriați că la început e puțin, va crește cantitatea.” Apoi mă duce la camera cu pompița, cheamă o asistentă să mă ajute și se duce la treaba lui. Asistenta (îmi amintesc și acum figura) a fost foarte răbdătoare și atentă, mi-a explicat multe lucruri și a stat cu mine destul de mult. Când a văzut că ma descurc mi-a dat instrucțiuni și a spus că atunci când sunt gata să chem pe cineva să ia laptele. Zis și făcut. Am terminat. sticluța mea are fix 4 ml de lapte în ea, după 20 de minute. Merg să chem pe cineva, vine, se uită și zice “A, nu avem ce să facem cu el, îl arunc, lasă că o să fie mai mult data viitoare.” Îmi venea să plâng, dar din fericire, medicul neonatolog aude discuția și zice: “Nu aruncăm nimic!” “Dar nu sunt nici 5 ml”, zice asistenta. “Atât cât e, îl tragem cu seringa și îi dăm copilului!” Asistenta se conformează, iar eu sunt mai relaxată. Au urmat astfel de “ședințe” o data la 3 ore, iar cantitatea de lapte creștea.

Fără ceai de lactație, masaje speciale, comprese sau alte trucuri, copilul meu a avut la dispoziție mai mult lapte decât putea să mănânce. Poate am avut noroc sau poate am avut alături medici buni care au știut să ma sfătuiască. Oricum ar fi, încerc să împart și eu mai departe ce am învățat.

 

Noroc și știință